O calatorie inapoi in timp. Cu Dacia. (II)

(continuare)
Unul din motivele pentru care am vrut sa ajung la Piatra era sa pot sa ii scot pe bunicii mei, mandri pietreni, la plimbare. Si, urmatoarea zi, cum faceau si ei pe vremuri, am indreptat botul Daciei 1310 catre nord-est, pe drumuri de tara, pentru un pranz la celebrul Hanul Ancutei. Actuala cladire e relativ noua, construita prin 1968 pe ruinele fostului han, care fusese dezafectat dupa razboi. Inauntru e o combinatie intre obiecte traditionale (unele care nu prea se imbina: nu stiu exact cum radiouri cu lampi evoca atmosfera secolului al XIX-lea!) si interpretari din anii 60-70, care au si ele stilul lor unic. Mobilierul e cel arhicunoscut in oricare restaurant traditional, din lemn masiv, scaune grele cat un om, chelnerii astfel putand face economie la abonamentul de gimnastica. Farfurii facute pentru restaurant, cu mutra lui Sadoveanu pe ele si diverse citate literare despre han; din pacate, a mea fusese spalata de prea multe ori, luandu-i-se din vopsea, si bietul poet arata mai mult ca Ceausescu.

Meniul e traditional la Hanul Ancutei: cam 70% mancare taraneasca cu cateva feluri boieresti ici-colo, unele, in special cele vanatoresti, comandandu-se cu 24 de ore inainte (foarte bine!). Clientela e formata mai mult de oameni in trecere, ceea ce e pacat, pentru ca nu obliga restaurantul sa faca ceva deosebit ca sa vina clientul inapoi. Serviciul, spre exemplu, era complet depasit de numarul clientilor. Mi-a placut de ei ca, vazand oameni in varsta, nu i-au grabit, ba chiar au stat la o mica gluma, dar pe ansamblu, nu faceau fata la comenzi. La capitolul mancare, supe decente (desi a trebuit sa cerem smantana de trei ori), o tocanita surprinzator de buna, si un piept de rata (specialitatea bucatarului) mult prea sarat. Atmosfera OK, cu muzica live la un volum bine judecat – adica, un volum care dadea prioritate conversatiei, cum e civilizat. Punctaj in plus pentru magazinul din complex, de unde se puteau cumpara gemuri si dulceturi traditionale. Punctaj in minus pentru puradeii care, odata ce ieseai din masina, te agresau pana la intrarea in restaurant. Noroc ca, datorita masinii saracacioase, nu au fost prea interesati de noi. Hanul Ancutei e, asadar, un foarte tipic mare restaurant turistic, cu puncte bune si rele. Pot zice ca e mult sub nivelul unui mare restaurant din capitala, dar nu cred ca isi propune mai mult. Nu ii judec pentru asta: cert e, nu duce lipsa de clienti…

Ajunsi cu bine inapoi la Iasi, Dacia comportandu-se mai mult decat onorabil si starnind numai comentarii pozitive pe traseu, ultima zi ne-a mai adaugat doua experiente memorabile. Pranzul l-am luat de unul singur, tot in piata Unirii, la cateva case de Traian,intr-un loc numit InnItalia – la casa di Romeo e Giulietta. Loc tineresc, chiar boem, cu pereti albi, simpli, decorati cu graffitti in creion. Meniul are multa pizza, plus bucatarie urbana, inclusiv pentru vegetarieni si vegani, ca e la moda printre tinerimea ieseana. Personal tanar, occidental, in blugi si camasa, foarte primitori, fara strop de ceremonie inutila, clar din aceeasi categorie sociala ca si clientela, adica middle-class educat. Nu am avut mult timp sa ma lalaiesc, ceea ce au sesizat repede, si am comandat numai pui in sos de rosii cu polenta (important: nu mamaliga) prajita: rapid, gustos, impresionant. Asta-i viitorul, si imi place.

Cina a fost propusa de Lucian. Stiind ca am simtul ridicolului cu o mare slabiciune pentru kitsch, m-a dus la marginea Iasului, la „Cavalerul Medieval”. Si, intr-adevar, de mult nu am ras atat de mult. Cladirea – o copie ilar de nereusita a unui castel medieval – sta in zona ca nuca-n perete. Doi cavaleri uriasi flancheaza poarta, dand tonul suprarealist pentru tot restaurantul. In hol sunt expuse certificatele bucatarului – nu toate, am observat, pentru artele culinare. Sala, conceputa pentru nunti, e pe doua nivele, cu o structura cat mai simpla, pe care sunt adaugate fel de fel de gemulete gotice, plus cateva arme vechi si blazoane dubioase. Clar, s-a straduit mult cineva la design, dar din pacate fara rezultate: arata ca o copie nord-coreeana a Carului cu Bere, cu scuzele de rigoare pentru arhitectii din Pyongyang, care au facut cateva chestii interesante la ei acolo. Mi-a fost imediat mila de saracul chelner, care a fost fortat sa poarte si el uniforma medievala, si e tare greu sa urci scarile in asa ceva… Meniul a fost, nesurprinzator, si el in forma medievala, cu vreo 30 de pagini, denumiri gen „Platoul Domnitei” si – mare bucurie – o gramada de fotografii. Doamne, ce-am ras… Recunosc, nu asteptam ca mancarea sa fie cine stie ce. Cand a venit, totusi, a fost surprinzator de agreabila, cu hribi in smantana de-a dreptul gustosi. Dar mult, mult prea multa, pentru gurmanzi nu gourmets: e singura data in 2017 cand nu am fost in stare sa termin ce era in farfurie. Ma rog, daca le merge bine, cine sunt eu sa fiu carcotas, insa restaurantul era gol…

E frumos acolo in nord; chiar, cand e soare si esti printre munti, fermecator. Daca as fi avut mai mult timp, as fi mers mult mai departe de orasele mari, prin sate uitate de lume; si daca as fi avut noroc, poate as fi putut sa stau la masa undeva la tara, unde inca se poate gasi adevarata mancare traditionala, cu un gust complet diferit de orice se gaseste la oras… Vor mai fi ocazii. Dacia si-a dezmortit picioarele si ii arde de un traseu mai lung. Zile de vacante sunt. Si Romania – cu bune, cu rele – are multe experiente de trait… Oltenia 2018?