Si totusi, am avut si la Bucuresti restaurante de nivel Michelin

Multa lume se intreaba, adesea cu o sincera amaraciune, Vaaai, dar cand vom avea si noi un restaurant de nivel Michelin in Bucuresti? Si asta facandu-se ca au uitat ca au existat astfel de restaurante in Bucuresti. Sau poate ca nici nu au stiut vreodata…?

Gastronomia fina a inceput in Bucuresti in 1997, odata cu deschiderea restaurantului Casa Vernescu de pe Calea Victoriei, in incinta Casino Palace. Atunci israelienii cu cazinoul l-au adus pe Josef Hadad. Casa Vernescu nu era un restaurant de o steluta Michelin, era si prea mare pentru asta, oricum, si nici Joseph Hadad nu si-a propus asa ceva, nu avea sens in contextul dat.

Nu prea au avut concurenta pe bucataria fina pana in 2002, cand um om bogat, cu afaceri in industria grea, a deschis La Villa, un restaurant frantuzesc intr-o frumoasa casa de langa Manastirea Casin, de unde i s-a tras si numele. Au adus un cunoscut chef francez, pe Jean-Andre Charrial, care a construit tot conceptul gastronomic, a stabilit regulile si procedurile, a adus retetele si i-a pus pe toti la treaba. A fost primul restaurant cu Grande Cuisine adevarata. Nu ar fi primit atunci o steluta Michelin, daca ar fi fost vizitat de misteriosii evaluatori francezi, insa a aratat foarte clar cam ce inseamna o mancare sofisticata, gastronomia fina, un restaurant gastronomique.

Nici La Villa nu a avut multa concurenta pana in aprilie 2007, cand a fost deschis Heritage, cel mai sofisticat restaurant pe care l-a avut vreodata Bucurestiul. Deschis in casa lui Gheorghe Tattarescu de pe Polona, dupa lucrari lungi de restaurare si o investitie de peste un milion de Euro, l-a adus din Franta ca chef pe David Contant, personalitate controversata, insa genial in ale bucatariei. Acela a fost primul restaurant din Bucuresti cu nivel de o stea Michelin, nivel curat, clar, nu pe ghicite, confirmat si reconfirmat de mai multi specialisti in domeniu de acolo, de la ei, nu doar de clienti bogati umblati prin lume si avizati in ale gastronomiei.

Heritage nu avea cele mai mari preturi din Bucuresti, impotriva a ceea ce credea toata lumea, erau cam la acelasi nivel cu al restaurantelor scumpe din Herastrau. Totusi, nu a mers, a fost tot timpul in pierdere, si in 2011 Dinu Patriciu a crezut ca a gasit solutia si a ridicat si mai mult nivelul. L-a adus cu bani grei la Bucuresti pe Juan Amador, unul dintre cei mai mari chefs din lume si printre foarte putinii cu trei stele Michelin, si i-a cerut sa faca si la Heritage la fel.

Ceea ce Juan Amador a si facut, exact ca la restaurantul lui de trei stelute Michelin din Hesse, in Germania, si exact cu aceleasi retete, proceduri si produse pe care le folosea in faimosul lui restaurant, chiar de la aceiasi furnizori. Pana si apa minerala era aceeasi, adusa cu camionul de la mii de kilometri. Sa nu-mi spuna cineva ca, totusi, stii, parca mancarea de la Bucuresti nu era chiar ca aceea de la Hesse, era ceva acolo…, ca nu are nicio logica!

Heritage-ul de atunci a fost de doua stelute Michelin, clar, curat, nu pe ghicite, fara niciun dubiu. Putini au stiut asta, sau poate ca au stiut dar nu au crezut, cine stie. Peste un an s-a inchis. De tot, de data aceasta.

Cu putin timp inainte sa se inchida Heritageul, in 2011 s-au deschis alte doua mari restaurante, dintr-un foc: Bistro Epoque si Collage.

Bistro Epoque a fost restaurantul Hotelului Epoque, un foarte frumos boutique hotel deschis tot cam atunci, in zona Cismigiului, spre Piata Kogalniceanu. Aici l-au aduc pe Guy Martin, un chef francez de la un restaurant cu doua stelute Michelin. Acesta a facut la Bistro Epoque ce au facut si ceilalti mari chefs, pentru ca ei nu se joaca cu numele si cu reputatia lor.

Am avut iarasi un restaurant de nivel Michelin in Bucuresti, si iarasi s-a inchis, si acesta. Nu s-a inchis de tot, de fapt, si-a schimbat numele, a venit un alt chef, dar nu mai este ce a fost atunci, in primele luni de la deschidere. Am si scris recent despre ei, aici, pe restocracy, se numeste L’Atelier acum. E inca bun, intr-adevar, insa nu mai e Michelin.

Collage a avut o viata ceva mai lunga, insa tot cu pierderi, si acela. Dan Samson l-a adus ca chef pe Roberto dal Seno, un italian genial in ale bucatariei, dar si mai emancipat, care a venit cu o bucatarie creativa, Nouvelle Cuisine si Moleculara. Si Collage-ul a fost de nivel Michelin, fara nicio rezerva spun asta, vreun an sau doi, pana a plecat Roberto. Apoi s-a terminat de tot.

Crezand ca lui nu i se va intampla ce au patit ceilalti, Ovidiu Semenescu, un important om de afaceri, a facut ceva ce niciun alt om important de afaceri nu a reusit sa-i patrunda logica: in 2014 a deschis un mare restaurant frantuzesc, de Haute Cuisine, chiar in mijlocul Pietei Amzei, langa taranii care vand ceapa si branza de oaie. A deschis doua, mai precis spus, ca absurdul sa iasa si mai mult in evidenta. Le Fin Palais Royal era restaurantul frantuzesc gastronomique, de Grande Cuisine, si langa el Elysee, un bistrou frantuzesc, dar mai degraba une brasserie, pentru ca tot mancare fina avea si acesta/ aceasta.

Aici, la Le Fin Palais Royal, langa taranii care vindeau ceapa si branza, l-au aduc pe Philippe Le Quilec, un foarte bun chef francez, asezat si traditionalist, care a construit un concept de Grande Cuisine clasica, de moda veche. Si acesta a fost de nivel Michelin. Cat a stat Philippe Le Quilec pe acolo, cred ca mai putin de un an. Dupa care s-a dus totul la vale si s-a inchis. De tot, si Elysee-ul odata cu el. Nici nu aveau ce sa caute acolo, de fapt…

Ultimul care si-a incercat norocul si l-a pus pe Michelin sa-l infrunte pe imprevizibilul client bucurestean a fost Ion Tiriac, in 2015, cand a deschis restaurantul Stejarii Pool Club, din luxosul lui complex sportiv si de business Stejarii Country Club. Am scris de curand despre acest restaurant, aici, pe site, nu mai dau detalii legate de context si de ambianta. Tiriac l-a adus pe Didier Coly, un alt mare nume din gastronomia franceza. Ceva mai batran decat ceilalti, si el a construit un concept de Grande Cuisine clasica, fara cine stie ce inovatii, insa exact ca la mama lui acasa, impecabil. Stejarii Pool Club a fost, fara niciun dubiu, cel mai bun restaurant din Bucuresti la momentul acela, de nivel Michelin si el, clar, curat.

Nu stiu cat a stat Stejarii Pool Club la acest nivel, dar din lupta cu Michelin, pana la urma a iesit invingator poporul bucurestean. Am revenit abia acum cateva saptamani, cand am gasit un cu totul alt restaurant, chiar daca are acelasi nume. Am luat paste si pizza. Destul de bune, nimic de zis.

Acum e aprilie 2017 si tocmai m-am intors entuziasmat de la Le Bistrot Francais. Am scris despre ei si am zis ca e cel mai bun restaurant din Bucuresti la aceasta ora. Tot frantuzesc, Grande Cuisine clasica, fara multe invovatii, un chef roman tanar, de 32 de ani, extrem de talentat, de serios si de muncitor. Meniul pe care l-am avut noi, pregatit special pentru la Chaine des Rotisseurs, nu a fost cu nimic mai prejos de cele descrise mai sus. Asa ca si Le Bistrot Francais se ridica la asteptarile domnului Michelin, sau, oricum, mai are foarte putin pana acolo, pentru cei foarte pretentiosi…