Scena in restaurant: barbat intre doua varste, pe la 40+, nu parea nici sarac, nici bogat, nici neglijent imbracat, nici elegant, probabil noua clasa medie emergenta. Femeie cu el, descriptibila cu adjective similare.
Nu i-am observat pana cand nu l-am auzit pe el admonestandu-l pe chelner, cu vocea ridicata, ca i-a adus supa nu suficient de fierbinte. Chelnerul a fost surprins, i-a spus ca asa dau ei supele, de obicei, si ca, tocmai, a fost atent ca sa nu i-o aduca clocotita. Si vedeam supa de la masa mea, ieseau aburi din ea,imi puteam imagina usor cam cat de fierbinte poate sa fie. Dar omul din clasa medie a insistat ca i-a transmis de la inceput chelnerului ca vrea ca supa lui sa fie foarte fierbinte, si ca susmentionatul chelner nu a tinut seama de cererea lui. Si vreti sa v-o incalzesc din nou, sa fie clocotita? Da, asa vreau, asa v-am cerut de la inceput.
Scena aceasta se repeta la nesfarsit, de cand merg eu la restaurante. Dar ce spun eu, chiar de mai inainte, de cand eram mic, mic de tot. Am trait la tara pana la doisprezece ani. Acolo am asistat eu prima data la aceasta scena. Insa nu doar ciorba trebuia sa fie clocotita acolo, ci toata mancarea. Era aproape o insulta sa nu-i pui cuiva pe masa mancarea neclocotita. Mamaliga, de pilda, daca nu era mancata incepand cu secunda in care era luata direct de pe foc, era socotita o „mamaliga rece”, adica ceva rau. Rau pentru mamaliga insasi, rau pentru cina ratata, rau pentru femeia care a facut-o si nu a ajustat timingul cum trebuie, rau pentru gazda care te-a pus la masa si nu s-a ingrijit sa-ti dea mamaliga clocotita.
Si da, era o adevarata competitie intre tarani. Intre barbati, desigur, insa nici femeile nu se lasau mai prejos, adesea. Daca incepeau sa manance si unul dintre ei nu reusea, ca se oparea, sau ca nu-i placea, pur si simplu, radeau de el, ca nu e barbat, ca e fatalau si cine mai stie cum. Doamne, ce mai radeau de el. Si omul, rusinat, incerca din nou, strangand din dinti si muscandu-si limba.
Si cat m-au mai chinuti si pe mine cu asta. Si ai mei, si toti cei pe la care mai ajungeam sa mananc. Primele amintiri, care nu-mi vor iesi vreodata din minte, si langa care simt si acum arsurile pe limba, sunt cu strabunicii, la care am crescut pana la cini ani. Mananca, mananca, se raceste mamaliga! Dar nu pot, ma arde! Nu pot! Mananca, mananca, se raceste mamaliga! Mananca, mananca, se raceste mamaliga! Mananca, mananca, se raceste mamaliga! Mananca, mananca, se raceste mamaliga! Mananca, mananca, se raceste mamaliga… Aveam cosmaruri cu mamaliga aceea clocotita si noaptea, mi-era groaza de ziua urmatoare, cand stiam ca o voi lua de la capat.
Imi aduc aminte mereu de mamaliga clocotita a copilariei mele ori de cate ori aud in stanga sau in dreapta mea, la restaurant, reprosurile facute chelnerilor, legate de clocoteala insuficienta a mancarurilor.
Acum vreo doi ani am citit pana la capat un articol, ajuns din intamplare sub ochii mei. Nu l-as fi citit daca nu mi-ar fi atras atentia ceva cunoscut. Scria despre locuitorii unui sat din Iran, in care multi barbati faceau cancer de esofag si de gura, cu mult peste medie si, mai ales, ca erau numai barbati, si aproape nicio femeie. S-a raspandit vestea, au inceput sa circule ipotezele, de la activitati radioactive secrete ale guvernului in zona si pana la vreo manie divina. Pana intr-o zi, cand doi profesori de la o universitate din Anglia s-au dus si ei acolo, curiosi, sa vada cu ochii lor. Si au vazut, chiar din prima zi in care au ajuns. Taranii iranieni faceau un fel de „concurs”: cine bea ceaiul mai clocotit si mai repede, era cel mai tare, un „titlu” care ii dadea nu mai stiu ce avantaje in fata celorlalti tarani, si in fata tarancilor, am presupus eu. Plus un cancer la esofag sau la gura, intr-un viitor mai indepartat sau nu chiar atat de lung…
Si profesorii englezi au scris un articol despre taranii iranieni, un articol ce reconfirma ceea ce stiau si doctorii, de altfel, ca principala cauza a acestor cancere sunt lucrurile prea fierbinti pe care le mananca oamenii.
M-am tot intrebat daca cei care fac pe desteptii cerand mancare clocotita in restaurant ar face la fel si daca ar fi singuri la masa, fara o femeie alaturi, care sa faca o asociere instinctiva cu virilitatea lor si cu capacitatea de procreere, sau chiar fara alti barbati care sa-i invidieze pentru acest marker social bine conturat. Presupun ca nu ar face-o…
Oare ce fac chelnerii care au citit si ei articolul acela cand vad un astfel de mascul in calduri? Le-o fi mila de el cand se gandesc ce o sa simta cand ii vor spune doctorii ca are cancer la gura sau la esofag? Si le-o fi mila de el cand se gandesc in ce chinuri o sa moara din asta? Pentru ca se moare cel mai greu, nu ca la alte cancere. De la astea mori si de durere, si de inanitie… 🙁