Pai nu sunteti doi, v-am adus doua linguri, ce mai vreti?

Am ajuns inapoi la Aubergine dupa aproape un an de la ultima vizita, iarasi la insistentele unor prieteni care au spus ca Aubergine e un restaurant exceptional. Sau, mai precis spus, ca mancarea de la Aubergine e foarte buna, fiindca stiam si eu, deja, ca Aubergine e un restaurant frumos, in una dintre cele mai romantice zone ale Bucurestiului – Centrul Vechi, desigur.

Ca sa epuizez rapid subiectul ambiantei de la Aubergine, ar fi de spus ca acum arata si mai bine decat il stiam, foarte bine amenajat si mobilat. Data trecuta am stat afara, pe terasa, am urcat in fuga doar sa vad ce e la etaj, dar nu imi aduc aminte daca erau si atunci cele inca doua saloane, din spate, fata de cel mare, care da spre strada. Oricum, toate arata foarte bine, am facut multe poze si asta ma scuteste de o descriere care ar fi fost, oricum, incompleta.

Ce nu ne-a placut la Aubergine, legat de ambianta, au fost mesele mult prea mici, mai ales ca au luat si decizia bizara de a servi mancarea in farfurii (platouri) disproportionat de mari. Si muzica prea tare…

Meniul mediteranean e alt punct forte al lui Aubergine, inca si mai puternic decat cel cu ambianta. Fiindca restaurante amenajate extrem de atragator gasesti la tot pasul in Bucuresti, insa un meniu ca acela al lui Aubergine, ba!

Aubergine are un meniu mediteranean foarte lung, ceea ce ne-a ridicat mari, mari semne de intrebare. Hai sa presupunem ca au acolo un bucatar atat de nemaipomenit, incat stie sa faca bine tot ce scrie in meniul acela kilometric. Insa nu vad cum ar putea sa tina atatea produse proaspte in magazie. Cat despre o bucatarie de restaurant in Centrul Vechi… dar mai bine sa nu vorbim despre asta!

Asadar, meniul de la Aubergine e mediteranean, dupa cum am spus, insa cu mancaruri de jur imprejurul marii mari, nu doar de pe coasta europeana, asa cum asociaza in minte mai toata lumea cuvintele „bucatarie mediteraneana” cu imaginile farfuriilor de mancare. Au la Aubergine si mancaruri nord africane si din Orientul Apropiat – patronii si/ sau bucatarii fiind din Israel, din cate am auzit.

Cand deschizi tabletele electronice si vezi toate felurile acelea de mancare, cu poze apetisante si descrieri detaliate, e chiar impresionant. Sunt si pe site-ul lor, merita aruncata o privire.

Noi am luat doua supe, una din coada de bou (tauras, dupa cum scrie pe tableta) si cealalta de morcovi si ciuperci, asa si asa amandoua, nimic deosebit. Apoi vinete vegan, destul de bune, Kebab Aubergine din antricot de vita, un fel de musaca cu o vanata intreaga si carne tocata de vita – aceasta buna, dar cam sarata – si Ciuperci speciale, adica niste ciuperci cu sos, bunicele, dar fara nimic special.

Serviciul a fost amestecat, cu un chelner sigur pe el, placut si cu replica, si cu unul junior complet aerian, care nu parea sa inteleaga mai nimic din ce e in salonul acela. Nu pot sa nu povestesc o faza cu el… 🙂 Ii spunem noi ca impartim toata mancarea. Evident, habar nu avea ce insemna asta. S-a uitat la noi, ne-a zambit putin, ca si cum ar fi spus: „Ma bucur pentru voi, hai, dati-i drumul!”, dupa care ne-a intors spatele si a plecat. I-am explicat parinteste ca avem nevoie si de niste farfurii, apoi de linguri, ca sa impartim ce era in cele trei platouri. A fost foarte surprins de descoperire, dupa care s-a intors cu doua linguri.

Nu l-am lasat sa plece, asa, cu una, cu doua. L-am intrebat cum impartim noi mancarea din cele trei platouri cu cele doua linguri. Raspunsul a fost induiosator: „Pai nu sunteti doi, v-am adus doua linguri, ce nu e bine?”… 🙂 🙂

Lume multa la Aubergine, toate mesele erau rezervate, unii veneau in grupuri, numerosi turisti cu valize mari dupa ei. Sigur, turistul e turist, trebuie sa fii ingaduitor cu inteligenta lui, dar tare ma trage banuiala ca ceilalti, neturistii, cred la fel ca si prietenii mei care m-au tot trimis la Aubergine, ca e o mancare nemaipomenita acolo…

Poate ca, in meniul acela atat de lung, veti gasi si mancarea nemaipomenita despre care se vorbeste atat in oras. Noi nu am nimerit-o nici de data aceasta, din pacate… (GB – martie 2018)