La Cantine de Nicolai, noiembrie 2017
www.facebook.com/LaCantinedeNicolai.ro
0725.210.608
Restaurantul galerie de arta contemporana
Mi s-a reprosat ca am subestimat restaurantul La Cantine de Nicolai la prima evaluare, asa ca m-am reintors, si am adus cu mine si pe un om important, umblat prin cele mai mari si mai scumpe restaurante din lume, ca sa am cu cine ma consulta.
Nu am gasit nimic schimbat fata de data trecuta, si fata de toate datile la care am fost la ei. Poate ca ar fi trebuit sa le pun nota maxima la ambianta din interior, fiindca La Cantine de Nicolai e unul dintre cele mai frumoasa restaurante din Bucuresti, e ca o galerie de arta moderna, cu lucrari de valoare – cum se vede bine si in poze, de altfel. Rezerva a fost ca e intunecos si inghesuit intre cladirile din jur, nu te poti uita deloc pe fereastra, de fapt.
Mancarea la fel de buna la La Cantine de Nicolai, si, ca si data trecuta, vita nu ni s-a parut la inaltimea celorlalte mancaruri. Foie gras foarte bun, paine excelenta, legumele bune, pestele bun; sosul de zbarciogi (morilles), nu a fost marea delicatesa care ar fi trebuit sa fie, si nici cartofii de la vita, cu prea mult ulei in ei.
Serviciul a fost bun, cu niste chelneri saritori, care faceau imediat ce le cereai, dar care nu prea au reflexul detaliului, nu observa ca nu ai tacamuri nici dupa ce iti aduc mancarea, (dar, desigur, le-au adus imediat cand le-am cerut), de pilda, nu stiu sa zambeasca sau sa vorbeasca altceva decat niste simple raspunsuri la intrebari. (GB – noiembrie 2017)
Bucatarie frantuzeasca fina, daca ai norocul sa fie fina in acea zi
La Cantine de Nicolai e unul dintre putinele restaurante frantuzesti cu bucatarie fina din Bucuresti care a reusit sa se aseze si sa isi faca un nume, fata de multe altele care au avut o viata scurta. E in coltul blocului aceluia de pe Povernei de cand s-a deschis, in urma cu mai multi ani, si pare hotarat sa ramana acolo.
E un bloc nou pe o strada linistita a Bucurestiului, desi e la doi pasi in spatele Anei Ipatescu. Sunt case si blocuri vechi acolo, e o bucata de oras din alte vremuri, cu istorie si cu farmec. La Cantine de Nicolai e la parter, ocupa o latura intreaga. Are o singura sala si o mica terasa in spate, inghesuita intre blocuri pe toate laturile.
La Cantine de Nicolai e frumos amenajat, au mai multe lucrari de pop art pe pereti, de la o galerie pariziana cu care partenera lui Nicolai (de la care vine numele restaurantului) are o legatura, sau poate ca amandoi au. E destul de intunecos, fiind foarte aproape de blocurile din jur, care nu lasa deloc lumina sa treaca.
Meniul de la La Cantine de Nicolai e frantuzesc, mancare fina din La Grande Cuisine clasica, cu care Nicolai Tand, fotogenicul patron se pare ca are o legatura directa, el si gatind acolo – la inceput, oricum, probabil ca nu si acum.
Nicolai stie foarte bine ce e aceea Haute Cuisine, fara indoiala, dar nu chiar intotdeauna ce ai in farfurie este, sau se apropie de acea mare bucatarie frantuzeasca. La Cantine de Nicolai are mai multi clienti fideli, iar cativa dintre cei pe care ii cunosc si eu mi-au spus ca e destul de inegala mancarea, cateodata e foarte buna, de mare rafinament, insa alte ori nu este. Si eu am mancat foarte bine de cateva ori la La Cantine de Nicolai, insa ultima data am primit o vita, „de Maramures”, mi s-a spus, care nu prea avea ce cauta intr-o farfurie de la La Cantine de Nicolai, dupa parerea mea.
Preturile sunt maricele la La Cantine de Nicolai, dar nu exagerate, tinand seama ca e greu sa gasesti o adevarata mancare frantuzeasca fina in Bucuresti. O masa in doi, cu o sticla de vin bun, te costa 4-500 de lei, ceea ce e rezonabil daca nimeresti in ziua buna a lui Nicolai.
La Cantine de Nicolai e, asadar, unul dintre putinele restaurante cu bucatarie frantuzeasca fina din Bucuresti, in care gasesti mancarurile despre care poate ca ati citit, dar pe care nu ati avut unde sa le gasiti in alta parte. (GB – aprilie 2017)
Strada Povernei din Bucuresti, cu restaurantele Mamma Leone si La Cantine de Nicolai
La Cantine de Nicolai, noiembrie 2017 - Str. Povernei, nr. 15-17