O oră printre poporul nevaccinat în universul paralel de la Casa Comana
Ce poate face Internetul dintr-un loc sau dintr-un om, se știe bine de-acuma. De pildă, să facă din negru alb și din alb negru, să facă să ajungă cel mai bun din restaurant din Londra pe Tripadvisor un restaurant care nici nu exista. Și asta, numai cu camera de la telefon și cu ceva cunoștințe de Photoshop poate face acum orice începător, nu doar cei din agenții. Iar dacă poți împrumuta și o dronă de la cineva pentru un ceas, chiar că îi poți face invidioși pe toți documentariștii de la BBC care au muncit o viață întreagă să învețe cum se construiesc imaginile frumoase.
Așa și cu Casa Comana din Giurgiu. Te uiți pe Internet, vezi poze cu balta, cu câteva zburătoare pe deasupra, cu niște clădiri frumoase, oameni mâncând cu zâmbetul pe buze ceva frumos pus pe o farfurie, și mai că îți vine să te sui în automobil și să dai o fugă până acolo.
Și da, după luni și ani de ezitări, mi-am luat și eu inima în dinți, am deschis Wazeul, am suit femeia și copilul în mașină și am pornit spre patria nevaccinării. Cu gândul că le voi face lor o bucurie, înainte de toate.
Am trecut prin sate bătute de soare, am retrăit amintiri din copilărie. Din mers, din viteza mașinii, erau frumoase. Apoi am simțit că ne apropiem. Lume din ce în ce mai multă, oameni care stăteau în fața porților cu câte un carton în mână pe care scria că îți dau un loc de parcare în curțile lor contra câtorva lei.
Am ajuns...
Ne-am dat seama că am ajuns la Casa Comana după forfota din jurul unei anumite case mari, și apoi și după mirosul de oameni mulți, când am deschis geamul mașinii. O mare de mașini puse oriunde și oricum, câini, găini, țărani în maieuri și cu șlapi, fufe de oraș, turiști bezmetici cu rucsacuri în spate, țigani cu markeri, motocicliști, copii obezi, punkiști, ochelariști cu figuri de intelectuali, cerșetori, furnizori, mulți furnizori. Dar, mai ales, familii cu copii mici, cu copii mijlocii, cu copii trei sferturi, în căruțuri, de mână, pe umeri, cu bunici, mătuși gătite de duminică.
Am intrat în incintă, dacă tot am consumat atâta benzină până în Giurgiu. Dar nici în cele mai negre coșmaruri nu ne așteptam să dăm peste așa ceva. Pozele surprind puțin „ambianța”, însă nu prea mult, cu siguranță. Mască, evident, nu purta nimeni, nicăieri.
Era deja târziu, și să mai facem încă un ceas și ceva până înapoi în București ca să îmbucăm ceva, era o idee aproape la fel de stresantă, la cât de foame ne era. Am decis să rămânem și a început odiseea căutării unui loc la o masă. Ne-a luat cam o jumătate de ceas de plimbare printre numeroasele terase până să avem marele noroc de a vedea pe unii care se pregăteau să plece. Ne-am așezat cuviincios lângă ei, așteptând să termine, printre privirile invidioase ale altor căutători de loc, fără intuiția noastră.
Eu am rămas să țin masa ocupată, femeia s-a dus cu copilul ca să găsească lacul din pozele făcute cu drona. Băltița de alături nu semăna cu nimic digital, dar i s-a spus că trebuie să meargă preț de juma de ceas, cel puțin, ca să ajungă în alt loc, cu ceva mai multă apă. M-am așezat, așteptând să vină vreun chelner, urmând să-mi anunț familia cu un mesaj când va fi să fie. Plus un share location, ca să nu se rătăcească printre terasele și mesele fără număr.
Carne friptă
Abia după un ceas a putut veni cineva să strângă de pe masa celor de dinainte, apoi să ia comanda. Dar „comandă” e un fel de-a spune, puteau să ne aducă direct mâncarea, pentru că nu aveau decât ceva ciorbe și niște platouri cu carne friptă.
Cei de dinaintea noastră lăsaseră aproape toată mâncarea pe masă, un platou cu cârnați neatins și un coș cu chifle. Abia mai târziu am înțeles de ce. După vreo jumătate de ceas, am luat o chiflă și am rupt din ea. Ori era pâinea aceea chiar bună, ori eram eu înnebunit de foame, că am mâncat-o pe toată. Apoi am luat și un cârnat. Și încă unul după aceea…
Am așteptat noi un ceas până să vină un chelner absolut depășit de situație ca să ne ia comanda, însă după aceea mâncarea a venit destul de repede, față de ceea ce eram deja pregătiți să îndurăm. A fost de nemâncat. Supa „de văcuță” nu văzuse vreo bucățică de carne în viața ei, iar pastrama de oaie a fost oribilă, absolut crudă, nici măcar marginile nu au putut să fie mâncate. Eu mâncasem chiflele și cârnații celor de dinainte, dar femeia a trebuit să se mulțumească doar cu ceva mămăligă cu mujdei, până să ne întoarcem la București, ca să-i hrănesc omenește.
Casa Comana, cu tot complexul de restaurante și terase pe care le-au făcut acolo, nu e o idee rea deloc. S-au străduit să arate bine, și chiar au reușit în bună parte, au plantat ceva flori, arbuști, pe lângă copacii care erau deja. Peisajul îi ajută și el, așa că punctul de plecare era promițător, pe o bază solidă. Dar să lași mii de oameni să intre la nesfârșit și să se înghesuie, știind și că nu ai ce să le dai de mâncare, e o decizie managerială pe care internetovizitatorii creduli ar trebui să o știe înainte de a porni către lumea aceea din altă lume pentru un bucureștean… (George Butunoiu – august 2021)
Comana, Judeul Giurgiu…
Casa Comana - Str. Gelu Naum, nr. 607, jud. Giurgiu
Comentarii (4)
am facut aceasta locatie pentru poporul meu din care fac parte si pe care il ibesc pana la moarte !
Multumim pentru informatii, mai ales pentru clip.
Cit style ! Cita eleganta!
Ne ajuta mult pentru ca ne intareste convingerea ca bine am facut ca nu ne-am intors in Romania si nici nu o sa mai calcam pe acolo prea devreme.
Noi ultima data ne-am dus in timpul saptamanii ca sa evitam aglomeratia. Sotul a fost foarte incantat de parcul de aventura, eu de tiroliana care se afla deasupra lacului. Delta Neajlovului e frumoasa. Nu mai tin minte la care dintre restaurante am mancat atunci. Nu se remarca in vreun fel anume.
Foarte bun montajul! Merci pentru pont (wink)