Nu am fost niciodată în Oltenia. Așa că, atunci când femeia mea îmi enumera orășelele în care am putea merge să se vaccineze, i-am zis să alegem Călărași, să vedem și noi un loc despre care auzim doar din patru în patru ani, când sunt alegeri.
Ne-am suit în automobil și am plecat. Am căutat centrul de vaccinare în strada Oltenița. Cum nu l-am găsit defel, am dat telefon. Am aflat că e în orașul Oltenița, județul Călărași, nu în strada Oltenița din orașul Călărași, județul omonim, așa cum căutam noi. Așadar, ne-am suit iarăși în automobil, am pus GPS-ul și am plecat, încă și mai mulțumiți de noua destinație, pe care nu credeam că vom ajunge vreodată să o vedem.
Am mers mult cu trenul și cu mașina la viața mea, dar rar m-a impresionat un drum atât de mult ca acesta. Era la fel ca în primele amintiri, când nu vedeam cu ceasurile vreun om sau o mașină pe șoselele de pe câmpiile și dealurile Moldovei. Iar orașul cu nume diminutiv am retrăit toate senzațiile copilăriei și pe cele ale nopților în care citeam romanele autorilor români sau Nuntă la Tipasa a lui Camus.
După vaccin, îmi planificasem să-mi invit femeia la o cină pe faleza Dunării, în centrul vechi al orașului, că tot simțeam că rămăsesem în urmă cu romantismul. Cum nu am găsit nimic pe Waze, pe Google maps și pe alte interneturi, am început să-i întrebăm pe locuitori. Până la urmă o doamnă între două vârste s-a prins despre ce vorbeam și ne-a spus că ei nu au faleză și că centrul orașului nu are nimic a face cu Dunărea. Care fluviu e, de fapt, cam în afara orașului. Dar că să mergem, că s-ar putea să fie o terasă prin zonă.
Așadar, ne-am suit iarăși în automobil și ne-am dus către direcția pe care ne-a indicat-o cunoscătoarea doamnă cu degetul. Era o terasă acolo, într-adevăr, și mai era și deschisă! Parcarea chiar pe malul apei, să se bucure și automobilele de peisaj, restaurantul puțin mai spre nord, probabil ca să fie cu doi pași mai aproape de București. Și cu un paravan de arbuști ornamentali, să nu cumva să te uiți la apă și să ai vertij.
Și am pășit în lumea fermecată a copilăriei mele, în restaurantul din Târgu Bujor, la care mergeam când ne duceam la bâlci, o dată pe an, și câteodată în drum spre gară, la trenul spre Galați, care venea de la Bârlad.
Aproape nimic schimbat, în afară de Pepsi în locul Brifcorului. Același meniu cu ceafă de porc cu cartofi prăjiți, pulpe de pui, mici, hamsii, crap și încă un pește, murături. Și pâinea, da, exact aceeași pâine, franzela albă și ușoară ca un fulg…
Dar mai era o diferență, să nu uit! Șeful restaurantului și chelnerii ne-au primit cu bucurie, ne-au zâmbit chiar, și aveau chef de vorbă. La Târgu Bujor, la Galați și peste tot în vremea copilăriei mele, chelnerii se uitau la tine cu obidă și cu mare indulgență îți aruncau vreo vorbă. Și pe bună dreptate, fiindcă ei erau cei mai bogați români atunci, nimeni altcineva nu se putea măsura cu ei și cu statutul social aferent.
Dar cei doi copii care ne-au servit la Oltenița nu păreau foarte bogați. Nici osteniți nu erau, nici sictiriți, așa că ne-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă cu ei și chiar să ne facem poze. Cât despre mâncare, nu-mi aduc aminte să mai fi mâncat hamsii, carne de porc și cartofi prăjiți cu atâta poftă și plăcere, și nici să fi băut mai multe sticle de Pepsi una după alta.
Da, cina de pe aproapemalul Dunării de la terasa Ancora din Oltenița a fost cea mai romantică ieșire a noastră. Am tot vorbit în mașină cu femeia mea, pe drumul de întoarcere spre București, și ne-am străduit să ne aducem aminte dacă ne-a plăcut vreodată mai mult în altă parte decât drumul acesta prin praful Bărăganului și cina ca din filmele de artă est europene. Și nu am găsit. Și ne-am dat seama că suntem tare norocoși…
Comentarii (3)
Am fost și noi acolo. Gazde primitoare, meniu atractiv. Tinerii aceia vor face treabă bună acolo, era păcat de Dunăre.. Bravo!
Atenție la litere! Între Oltenia si Oltenița e o mare diferență…..
Am aflat și eu între timp. Totuși, din ce am mai citit de când m-am întors, diferența pare să fie mică, și nu de fond…