Acquarello

Acquarello, mândria unui oraș care se autodistruge…

Am întrebat pe cei de acolo care sunt restaurantele cele mai bune din Galați, și cei mai mulți le-au enumerat cam pe aceleași: Teatris, Acquarello, și vreo trei pe malul Dunării: Alex, Union Jack și Pescarul, acum rebotezat Blue Acqua. Am fost la Union Jack și la Pescarul, am și scris despre ele. Și pe următorul pe listă l-am pus pe Acquarello, cel mai mult pentru că este pe strada cu liceul meu, adică o ocazie în plus de a revedea niște locuri aparte în sufletul fostului leveaist.

O casă fără etaj, dar de oameni înstăriți – cum au fost dintotdeauna în partea aceasta de centru vechi al Galațiului. Renovată, bine întreținută. Interiorul arată bine, în general. Un arhitect a făcut exces de zel și a dat zidăria jos de pe câțiva pereți, până la cărămidă, cum o fi văzut el la București sau cine mai știe pe unde. Eu l-aș fi trimis acasă să mai reflecteze câteva zile, dacă aș fi fost stăpânul casei. Dar e nerelevantă părerea mea în privința amenajărilor, pentru că nu se potrivește defel cu cea a altora, în special a celor din cu totul alte generații și care au învățat pe la alte licee.

Terasa e foarte frumoasă. Fiindcă au mai mulți copaci mari. Din grădină au acoperit cam tot ce se putea acoperi, dar măcar una dintre terase are acoperișul retractabil. Mobilier bun, de calitate. În interior la fel, așa că, pe ansamblu, Acquarello arată foarte bine, chiar și după standardele bucureștene.

Softiști, doctori și sandale gri cu șosete negre

Meniul e popular, provincial, un amestec de tot ce le-o fi trecut pe la ureche chefului, patronului, sau amândurora. Bucătărie italiană, desigur, cu pizza, desigur, mămăligă, desigur, saramură, desigur, creveți. Am luat crap prăjit cu usturoi, care a fost bun, așa cum e el peste tot, chiar și în cea mai dărăpănată bodegă. Un risotto apos, de l-am luat la început drept desert orez cu lapte, ca în copilărie. Calamarul fix ca orice alt calamar dezghețat și pus pe farfurie direct de pe plită, o pizza turtită și făcută în viteză, la normă.

Lume multă, în toate configurațiile socio-demografice posibile. De la familii cu copii la cupluri de îndrăgostiți care se uitau puțin promițându-și că viitoarele lor odrasle vor fi trainuite să nu răstoarne chiar totul în cale, notabilități locale cu cămașă cu mânecă scurtă și cravată, cu sandale gri și șosete negre, un cuplu de țigani, el cu pălărie mare, ea cu cele nouă rânduri de fuste înflorate regulamentare, dar care s-au ridicat brusc și au plecat înainte să dea comanda, câțiva softiști tineri în grup, la o bere, o familie de doctori în spatele nostru.

Prețurile mici pentru un bucureștean, care plătește pentru exact aceeași mâncare de cantină cel puțin dublu. Serviciul a fost rapid, eficient, cu niște chelneri tineri, care nu înțeleg din prima despre ce vorbești, dacă spui altceva decât să citești cu voce tare câteva rânduri din meniu. Dar sunt copii buni, săritori și chiar veseli când vorbești pe limba lor și își dau seama că nu ai nimic cu ei.

Am fost doar în trei restaurante-vedetă ale orașului, dar sunt aproape convins că nu există bucătărie fină în Galați, și nici nu cred că va apărea prea curând. Mâncarea e populară, simplă, adesea banală, adică așa cum era și în București aproape peste tot, cu câteva excepții rarisime, până acum patru, cinci ani. Dar restaurantele lor fanion – cum e acest Acquarello – sunt bine făcute, confortabile. Cu amenajarea sunt deja mult mai aproape de nivelul celor mari din București decât sunt cu mâncarea. Dar să vedem cum va fi Galațiul peste 30, 60 de ani, adică peste o generație sau două… (George Butunoiu – iulie 2021)

Bucătăria populară Acquarello

Saloanele Acquarello

Terasa

Vrăbiuțele Acquarello

Strada Nicolae Bălcescu din Galați