Experiment reusit cu chelneri de la un restaurant de lux

O tehnica simpla de dozaj hormonal

Se intampla sa scriu acum despre La Brasserie, unul dintre cele mai mari si mai frumoase restaurante din parcul Herastrau, si din tot Bucurestiul, de altfel, cu mancare buna si serviciul bun, si el, destul de sus in ierarhia Restocracy. Insa as fi putut sa scriu acelasi articol dupa aproape orice vizita la restaurant, fie el foarte mare si bun, mic si bun, mare si prost sau orice alta combinatie a acestor adjective. Am scris despre intamplarea de la La Brasserie pentru ca s-a intamplat sa fac si o poza.

Deci, la La Brasserie e un serviciu bun, sunt multi chelneri, numai baieti, toti sportivi, impunatori, vanjosi. Sunt atenti, saritori, amabili, ba unul dintre ei chiar ne-a zambit de vreo doua ori. Sunt atenti si observa cand ai nevoie de ei, sar ca un arc la cel mai mic semn, iti aduc tot ce le ceri.

Sunt sigur ca la scoala de chelneri le-au spus ca untul trebuie adus pe o farfuriuta. Si, chiar daca nu le-ar fi spus asta la scoala, nu am nicio indoiala ca tot pe o farfuriuta ar aduce untul chelnerii de la La Brasserie. Insa nu cred ca le-au spus ce sa faca daca, printr-un concurs de imprejurari, farfuria dispare de pe masa si ramane doar pachetelul cu unt.

Si asta s-a intamplat. Chelnerul aduce farfuriuta cu pachetelul de unt. Eu, banunind ca e unt sarat, il iau de pe farfurie sa-l studiez mai atent. Untul sarat e inca o raritate in restaurantele din Bucuresti, asa ca am vrut sa vad daca s-a gandit cineva sa-l fabrice in tara. Cat m-am aplecat sa-mi caut ochelarii, am lasat pachetelul cu unt pe un colt al mesei, nu l-am mai pus inapoi pe farfuriuta. Chelnerul vede farfuriuta goala si, fiindca asa i-au spus la scoala de chelneri ca trebuie sa faca, o ia.

Nu am inteles de ce a luat-o si ce voia sa faca cu ea. Cand am vazut ca nu o aduce inapoi, sau ca nu imi aduce alta, m-am gandit sa fac un mic experiment. Am pus pachetelul de unt pe un suport de pahare, l-am desfacut si am inceput sa mananc din el. Si acolo a ramas pana la sfarsitul mesei. Au venit de mai multe ori chelnerii (nu mai tin minte daca au fost mai multi sau doar unul singur), au adus si au luat lucruri de pe masa, dar pachetelul cu unt tot pe suportul de pahare a ramas. Si, ca sa fie si mai vizibil, luam ostentativ din unt de fiecare data cand se apropiau de masa. Dar nu si nu! Daca la scoala nu le-au spus ca daca un client tine untul pe masa si ca mananca din el, poate ca ar fi cazul sa-i duci o farfuriuta, nu iti aduc o farfuriuta…

Chelnerii constiinciosi si seriosi fac tot ce au invatat la scoala de chelneri sa faca, litera cu litera. Insa nici macar scolile de hospitality de la Lausanne nu pot sa prevada ca un client ar putea sa ia pachetelul cu unt ca sa-l studieze si dupa aceea sa uite sa-l puna inapoi pe farfuriuta. De aceea am zis eu mereu ca e mult mai simplu, atunci cand angajezi un chelner, sa verifici daca are reflexul de „client service”, al empatiei si al detaliului. E mult, mult mai ieftin decat sa-l trimiti la traininguri lungi si sofisticate. Cei care nu-l au, fac tot ce li se spune la scoala de chelneri ca trebuie sa faca, dar nimic mai mult. Iar daca nu le-au spus la scoala ca ar fi bine sa-i aduci unui client o farfuriuta sa puna untul, daca vezi ca mananca din el direct de pe masa, nu iti aduc. Chiar daca vezi ca omu face poza pachetelului de unt, chiar in fata ta, special ca sa-l vezi…

Or, daca nu ai in tine hormonul de client service, nici marile scoli de hospitality de la Lausanne nu ti-l pot inocula. Si nici alte produse de sinteza nu s-a inventat inca, sa poti lua o bulina, o injectie, ceva, si sa devii un chelner placut tuturor, chiar daca foarte putini pot sa explice si de ce.