Ma gandesc eu asa acum cateva zile, hai sa vad ce mai e si pe la Frudisiac, fiindca sunt la doi pasi de biroul meu, desi eram sigur ca nu voi gasi ceva diferit. Nici nu ar avea de ce sa schimbe, desigur, stiu ca le merge foarte bine asa cum sunt.
Ma duc spre ei, asadar. Cunosc toate stradutele din cartierul Dorobantilor si cu ochii inchisi, asa ca nu eram prea atent la drum, ma gandeam la ale mele.
Intru, si dintr-odata ma trezesc buimacit din gandurile mele, intr-un vuiet de zbierete, urlete si strigate de razboi. Ies in fuga, fara sa ma uit in urma, zicandu-mi, Doamne, oare unde oi fi ajuns, sa vezi ca am gresit strada si cine stie unde oi fi intrat…
Ma dau cativa pasi inapoi, intorc capul si vad baraca neagra a lui Frudisiac, pe care o stiu atat de bine, masutele in fata, casa ambasadorului Egiptului vizavi, cu steagul fluturand pe catarg si cu politistul vigilent in fata, cu arma la brau.
Stau, analizez situatia, o intorc pe toate partile, fac diverse scenarii, insa toate duceau catre o singura concluzie: Frudisiac nu putea sa fie decat intr-un singur loc, si anume dupa usa aceea din care se auzeau urletele pana in strada, de-acum.
Imi fac curaj, trag aer in piept si intru din nou! Niste razboinici miniaturali alergau in cerc, treceau peste scaune si pe sub mese cu o dexteritate pe care eu nu o asociasem pana acum speciei umane, ci celei feline sau regnurilor inrudite. Zbierau din toti bojocii si nu mi-a fost prea clar de la inceput cu cine se luptau. Capetenia ostirii, sau poate chiar regele in persoana, statea in fund pe podeaua cafenelei si urmarea batalia, aparent foarte satisfacut de rezultatele asaltului intergalactic. Era un rege tanar, chiar foarte tanar, si vorbea cu micii razboinici intr-o limba straina, cand le transmitea comenzile, sau cine stie ce le spunea el.
La o masa stateau doua printese in pantaloni scurti. Foarte, foarte scurti. Ii urmareau cu coada ochiului pe soldatii stelari, si ele aparent foarte satisfacute de imaginatia si de puterea micilor lor plamani. Parea sa fie o relatie de filiatie directa intre printesele cu pantaloni foarte scurti si micile creaturi, banuiala confirmata definitiv la sfarsitul luptei si teleportarea lor catre alte galaxii. Cat nu se uitau la micii vikingi, discutau aprins, cam ce vorbesc printesele cu pantaloni foarte scurti intre ele, de obicei. In romaneste.
M-am gandit ca or fi inchiriat Frudisiacul pentru filamrile la vreo noua serie din Razboiul Stelelor, sau pentru vreo repetitie a unei piese de teatru. Dar nu, o chelnerita a reusit sa-mi transmita pana la urma ca pot sa ma asez la o masa daca vreau sa mananc ceva.
M-am asezat in cel mai indepartat colt si am stat tot timpul cu ochii in patru ca nu cumva sa ma ia si pe mine drept un extraterestru, vreun capcaun al intunericului, si sa vina sa ma neutralizeze cu o sabie atomica, sau cu cine stie ce s-o mai fi inventat pentru cei foarte mici de cand nu mai sunt eu in tema cu acest subiect. Insa am avut noroc, m-au ignorat complet cat am stat la Frudisiac…
Am luat un sandvici cu burrata si avocado, cred. Eu nu mananc sandviciuri, insa cum alternativa era o salata – cam tot meniul lui Frudisiac, adica – am facut-o si pe asta, pentru ca voiam sa mai stau, devenisem curios sa vad ce vor face mai departe personajele din episod.
Sandviciul de la Frudisiac a fost chiar o mare surpriza, l-am mancat cu placere, mi-a placut, spre mirarea mea. Si mi-a placut si de una dintre cele doua chelnerite, dezinvolta, naturala si cu replica, ba chiar zambitoare din cand in cand.
Nu stiu daca aceste razboaie printre clienti fac parte din conceptul Frudisiac, spre a sublinia si mai bine specificul scandinav tolerant al locului, sau daca or fi fost si ei luati prin surprindere de asaltul care s-a dat asupra lor, urmat de cucerirea cafenelei si de tinerea celorlalti clienti drept prizonieri de razboi.
Dar, oricare ar fi raspunsul celor de la Frudisiac, e o ocazie sa pun aceasta intrebare cititorilor mei, de multa vreme imi tot statea in tastatura. Asadar, parerea cititorilor in aceasta delicata chestiune e asteptata cu mult interes: daca, cum si ce ar trebui sa faca intr-o astfel de situatie, intr-un restaurant public, cele trei tabere de pe campul de batalie? Adica regele si printesele cu pantaloni scurti, pe de o parte, personalul restaurantului, pe de alta, si ostirea clienteasca, in cele din urma. Fiindca pe micii razboinici nu-i punem la socoteala, desigur, ei fac ceea ce trebuie sa faca.
Sigur, intrebarea a mai fost pusa, si de fiecare data batalia s-a continuat si pe Internet. Nu s-a ajuns la un tratat de pace pana acum, si nu cred ca se va ajunge vreodata. Dar macar sa vedem ce crede fiecare, sa nu cumva sa ne imaginam altceva… (GB – august 2018)
Comentarii (1)
Cred ca părinții trebuie sa i respecte pe ceilalți clienți, care dau bani, ca și ei, în restaurantele cu pricina. Și sa și tina copiii în frâu. La restaurant nu ești într-o vizita privată, ci ÎN PUBLIC. Noi am crescut un băiețel foarte animat, dar în restaurante, și 8n general, in spatii publice, l-am ținut în frâu. Când nu se mai putea, părăsea locul.